Mno, zilele astea i-am făcut o vizită de lucru finuțului meu pentru obișnuitele pupăceli, drăgăneli și alte dulcegării de început de an. Nu vă spun că era Tavi al meu plin de veselie, ca sifonul de bule! Cum nu ne mai văzusem tooooocmai de la despachetarea cadourilor de Craciun, am gasit de cuviință să mai brainstormim și noi oleacă, ca băieții.
Așa că ne-am aprins țigara (eu și cu tac’su, că el are biberonul), ne-am întins picioarele pe masă, ne-am relaxat… Apoi am lăsat-o naibii de relaxare că el n-avea deloc stare de fengșui din ăsta, și-am început să comentăm:
-”Aaaaa?…. Stop! Stop! Rewind!” îi zic. Chezâciocolo?
-”nanu……;;ll#$$&&^%*&*@&*^!((&&^@:::…..”
Stau jos, respir adânc, îmi suflec mânecile de la ciorapi și-l ascult. Și cu ajotorul traducerii oferite de tat’su am reușit să-i înțeleg într-un final limbajul. Așa că, în continuare o să vă traduc eu toate discuțiile mele cu finuțu.
-”….,.,$%^#**(*!$%%@((*&!)”
Adică ”N-am dormit prea bine aseară”
Eu, mă dau expert în psihologia infantilă, și-l întreb:
-”Cum așa, Tavi?”
Îmi arată cu deștu spre dulap, și-o poză. Ete:
Pot să vă zic că am făcut febră musculară la entuziasm de atâta râs.
Băi, și ne-am apucat de discuții tocșoistice, am despicat firul în (n+1)cosX părți egale… Discuții interminabile cu finuțu despre problema zonei Euro, a crizei din Orient, despre existența sinergigă a pampersului între nevoie și excentricitate… filosofia empirică a biberonului… olița de baie -mit sau realitate?… despre picturile rupestre din camera sa (operă proprie) … și câte și mai câte!…
Tavi al meu era cu glasul numa zâmbet.
Până într-un final când îmi pune o întrebare retorică:
Adică: ”De ce un burlan nu e mai tare ca o linguriță și nici lingurița nu e mai verde decât un castor ce vrea să fie difuzor?”
Pot să vă spun că am rămas fără abur în instalație la auzul acestei întrebări. Noroc că mi-a explicat tot el de ce. Aveți răspunsul aici.
După ce-am terminat de vizionat ”documentarul” de mai sus împreună cu el, odată îl văd pe Tavi cum aruncă de perete un trenuleț cu care se juca. Zbang!… Întrebându-l de ce a facut asta, îmi răspunde:
Adică: ”Ideologia redundantă a trenulețelor din lemn instituționalizează blocajul formal al retoricii generative, nanu! Nu știai?”
”Yoy! zic. Da dăștept mai ești! Am mai învațat și eu ceva.”
Și, ca să mă conving, îmi arată și filmulețul pe Youtube. Ăsta-i: Doodle Baby. Absolut fascinant! Băi, din zece milioane de vizualizări, vreo doo milioane sunt numai ale lui (iar restul ale Mădălinei, finuța cealaltă!). Atât de mult le place copiilor desenul ăsta animat.
Și, cum o seară frumoasă trebuie încheiată apoteotic, pe lângă restul de ”nimicuri” gen suflat în scrumieră, vărsat bere pe covor, distrus ceva jucarii inutile ș.a.m.d… Tavi al nostru incheie cu o ”lucrare” persistentă și flatulență abundentă, de-ți fugeau nările în toate direcțiile.
Dar cu aceeași privire de campion mondial la modestie. Ăla-i!
P.S. : Să aveți cu toții un an nou cu tot atâtea griji câte are și Tavi în momentul asta!
E o chestie ce mă zgândără la mansardă de ceva timp. Și anume, aplicația Causes de pe Facebook. Băi, nu există lucru mai tâmpit pe Facebook decât acest site (sau ce căcat o mai fi). Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, trebuie să știți că Causes ăsta e un fel de Petiții online, în care orice retardat poate să-și dea cu parerea despre ce i se năzare.
E clar că trăim într-o societate caracterizată de o anomie aproape totală, în care valorile morale lipsesc cu desăvârșire. Tot ce am construit după `89, trecând prin moralitate și ajungând până la existența în sine a românului, e caracterizat de o șubrezime și de o superficilaitate, ceva de speriat. Nu avem legi, nu avem orizonturi și nici altceva după care măcar să ne ghidăm. Televiziunile ne îmbuibă mintea numai cu rahaturi de prost gust, ziarele, la fel. Avem maneliști, cocalari și pițipoance, n-avem cultură. Avem biserici, dar n-avem școli și spitale. Avem parlamentari corupți, n-avem bunăstare. Avem pământ, n-avem agricultură. Avem fotbal, dar n-avem performanță (cu Oțelul Galați în Șampion Lig am strâns fix… zero puncte! ). Avem teatre, dar nu prea mai avem actori. Avem in schimb, muzică: Inna, Salam, Moga …….pff!…..( încă râd cu muci!). Avem învățământ. Chiar cunillingv bilingv, pardon! Avem minorități: maghiari și secui, cărora le vom da și autonom(u)ia; avem țigani, cărora le vom da… voie să rămână peste hotare! Avem di tăti, uăi! Și cu toate astea, ne lipsește demnitatea. Trist!
Însă, pentru a compensa tot acest deficit, românul a găsit soluția: se exprimă pe Causes. A gasit el de cuviință să bage in eteru’ internetului tot felul de petiții, dintre cele mai cretine, doar-doar s-o rezolva ceva în țara asta. Acest mod de socializare lăbărită te scoate din minți. Se inventează tot felul de petiții… și dă-i și combate… și așa și pe dincolo! Avem dreptate, împreună vom fi mai mulți (lol!…). Se strâng virtual în grupuri de câte 182736 de indivizi și protestează vehement împotriva a orice. Pe mine mă tot încearcă de ceva vreme o întrebare, zic eu pertinentă: care-i finalitatea unei petiții de genul ăsta? Să zicem că petiția are nevoie de 149 de membri, iar într-un final se strânge numărul respectiv de ”adezioniști”. Ce se întâmplă după acest, să-i zicem mic referendum? Se transformă cumva implicit în lege căcatul ăla de cerere? Ajunge undeva la parlament, unde, cândva, vreun distins (epitet ales în mod aleator ) ales de-al nostru o va promulga? Normal că NU! Și-atunci, pen’ ce?
Primesc zilnic pe Facebook tot felul de cereri din astea cretine.
Par egzamplu, în vara asta, în Iași, a avut loc un accident de tramvai foarte urât, în care și-a pierdut viața un om. Un vatman, a gasit el de cuviință să coboare Copoul cu vreo 73 de km/h, frânele nu l-au mai ținut, iar în intersecție a adunat laolaltă vreo 5-6 mașini ce așteptau la semafor. Cum spuneam, a murit un om nevinovat atunci. Până ca ancheta autorităților să se finalizeze, s-au gasit câțiva care să facă o petiție pe Causes ce suna așa: ”Nu-l scoateți vinovat pe vatman”. Yoy, zic! Păi asta are atâta noimă cât mucul de struț filatelist cu ghidon la entorsă și supapă verde. Plm! S-a născut instantaneu o mișcare dătătoare de furii de moment. `Ete inchizitorii?!… Nu vă zic că după publicarea raportului am aflat că acel vatman era la a șasea (ați auzit bine, a șasea!) abatere de genul ăsta. Ș-apăi?…
Altă petiție idioată este cea referitoare la câinii vagabonzi:”Spuneți NU maltratării căinilor comunitari!”. Păi nici eu nu sunt de acord cu maltratarea câinilor. Nu mai bine îi eutanasiezi? Pentru ce să-i maltratezi? Perfect de acord! Eutanasierea e soluția. (simt cum vi s-a umflat vena, iubitorilor de animale ce sunteți! ) Hai să fim serioși! Tot tam-tam-ul ăsta cu vagabondajul câinilor există doar pentru că se scot sume frumușele din bani europeni. Asociațiile cu nume de căcat, gen Cuțu-Cuțu, doar învârt bani serioși. Le plac ălora câinii fără stapân, cam cât îmi place mie să respir sub apă sau să mă epilez cu drujba.
”Să ne lăsăm de fumat de la 1 ianuarie”. Sincer vă zic, am pus și eu botul la petiția asta. Cu toții știm că tutunul face rău la radiografie. Nu-i stres! Tocmai de aceea am vrut să-mi flexez încă odată mușchii voinței. Și a funcționat. Știți cât m-a ținut? Fix până la următoarea țigară. Adică o țigară și douaj de minute. Record personal! Însă, cel mai palpitant lucru mi s-a părut că poți să dai lecții în a te lăsa de fumat; toți le știu, dar niciunuia nu-i reușește! Din vreo doua mii de membri, dacă s-au lasat 11,3 inși. Eficiență garantată!
”Suntem acei 1% care nu ascultă manele”. Altă chestie cu fermoar neliniștit de apă dulce și cu mâner imponderabil pe partea dreaptă! Ce să zic?…. Nici eu nu ascult manele. Așa, și?… Dacă semnez petiția asta înseamnă că de mâine nu mai văd tuciurii cu haine roz și lanț de haur care nu mai bat darabana pe ritmuri orientale? Sau grupuri organizate de șantieriști ce se adună seara în jurul unei sticle timbrate și cu manele râgâind la telefon? Dă-i Doamne românului mintea cea de … deloc!
Tot din ciclul ”Hai să ne căcăm pe noi” avem petiția:”Haideți să-l salvăm pe X”. Și toată lumea dă Like-uri, se strâng 72.459.813 de persoane ce empatizează cu drama respectivului. Numai like-uri. Când se pune problema de donații, 72.459.802 persoane se trag pe cur în spate, găsind orice scuză să nu dea bani. Dar rămân solidari, mimând seriozitatea! De parcă o operație pe creier în străinătate se face pe bază de like-uri pe Facebook.
Cea mai interesantă petiție (din punctul meu de vedere) a fost cea cu ”Let’s do it, Romania!”. Este singura care a trecut de stadiul ”fițuică pentru băgatori în seamă”. Let’s do it, Romania! este singurul proiect care are cât de cât și o finalitate. Cred că știți în ce constă – sincer, am întâlnit o groază de oameni care nu știu ce reprezintă ”Let’s do it, Romania!”. Pe scurt, treaba stă așa: în fiecare an, cu ceva timp înainte de 25 septembrie, mii de români se adună în echipe, cartează locurile mizere din spațiul Carpato-Jego-Danubian-Vama Veche, iar la data stabilită, purced la făcut curațenie. Adică merg și strâng gunoaiele de prin sate din alea de 5 locuitori și 2 babe, dar care – gunoaie- depășesc cu mult cât ar produce un oraș întreg într-o lună. Că așa-i românul.
Tot respectul pentru oamenii implicați și pentru munca depusă! Sincer. Eu unul n-aș putea să fac treaba asta pentru că nu este cu finalitate, ca să mă exprim sexos. Mi se pare că aș munci degeaba. După ce echipele strâng tone întregi de gunoi, imediat a doua zi e totul la loc. Pentru că oricând se găsește un Andrabulea Virginiu și cu prietenul său Vasile Sterilă care să se cace fără resentimente în munca celorlalți, decorând pădurea cu resturile de la gratarul cu manele. Și asta în mai puțin timp decât ți-a luat ție să faci curățenie. Nu e de competența mea să fac lumea mai bună, mai ales când nu se dorește acest lucru.
Eu aș face altceva. În primul rând, aș schimba denumirea proiectului. In loc de Let’s do it, Romania! ar trebui să se cheme Let’s fuck’ em, Romania! Nume concis, cu rezonanță, care să inspire ”încredere”. Fiecare membru să aibe în dotare o cameră video. Atât! Nimic mai mult. Cu acea cameră, va filma eventualii țărani care aruncă gunoaie, oriunde în țara asta. Îl filmez și gata. Asta să fie singura probă valabilă pentru executarea pedepsei: câte un șut în coaie! După ce este identificat țăranul, o echipă formată din trei oameni (sau 10, depinde de echipă ) cu bocanci cu ținte se prezintă la casa respectivului. Și-i explică:
- Domnul Andrabulea Virginiu?
- Da, eu sunt!
- Domnu Virginiu, ați câștigat!
Să-i vezi mecla obositului. A câștigat. E bucuros. Că românilor le place răsplata fără muncă. De orice fel. Dacă-i moca, e și mai bine!
- Wow. Și ce-am câștigat? intreabă nerâbdător Virginiu.
- Ați câștigat dreptul de a primi câte un șut în coaie de la echipa ”Let’s fuck’ em, Romania!”
Și cu executare imediată în fața celorlalți. Așa, ca să bagi frica în oameni. Că de vorbă bună nu știu mulți în țara asta.
Fac pariu că în maxim un an România va fi mai curată și decat Japonia. Mission accomplished!
Totuși, peste toate astea, e deprimant să vezi cum mii de oameni aderă la o idee scoasă de un imbecil a cărui treabă este să debiteze numai prostii de sub streașina gândirii. Revoltându-te, nu creezi nimic nou. La fel se întâmplă și dacă ridiculizezi acea inepție. Așa că faceți oricâte petiții vreți și salvați lumea asta cum știți voi mai bine, pentru că fiecare om are nevoie să creadă în ceva. Eu unul cred că o să mai beau o bere.
Ca în fiecare an, oraşul a sărbătorit intens zilele astea pe Sf.Parascheva, prea născătoarea de adevăr şi de alte chestii eterne, ce mângâie idealurile şi credinţa românaşilor de pretutindeni de ceva timp încoace. E plin de tarabe ce vând cruciulițe cu bling-bling, odorizante de mașină cu miros de tămâie sau alte materiale plastice purtătoare de duh sfânt. Şi uite aşa oraşul s-a fullit de pelerini nenorociţi de tot soiul, mânaţi de sentimente creştine şi de mântuire. Expoziție umană de retard absolut penibil.
Sunt peste tot. Te pleznește în pupilă numarul lor mare. Simpla lor prezență mă altoiește direct la sistemul neuronal. Îi urăsc sincer și definitiv. Îi vezi cum se dau jos din tren/autocar, ajung pe stradă și se holbează bovin la semafor. Nu știu ce-i ăla. Are verde, îi faci semn să treacă și el te ocolește prin spatele mașinii, ca nu care cumva să-l calci. Sfinte căcat! Acestor specii ar trebui să li se revoce dreptul de a umbla liber pe stradă. Atât sunt de proști.
Sunt genul de oameni ce au IQ egal sau mai mic cu numărul de la galoșii pe care-i poartă. Îi pișcă de creier în așa hal inteligența, încât te amețesc cu silabe puse cap la cap în mod absolut aleator atunci când vorbesc cu tine:”Auz, uai! Pi uni merg șî eu ca sî ajung la sfântî?” Bineînțeles că pe unul din ăsta l-am direcționat din P.Roș spre cartierul Nicolina. Să mai colinde puțin orașul, poate-i mai sare băutura din cap. Mă gândesc că i-am făcut chiar un bine. Dacă-l trimeteam pe Bucium, îl internau aia direct la Socola, la ce față de oligofren avea.
Îmi repugnă genul ăsta de țărani. Oameni cu un vocabular de maxim 327 de cuvinte ce s-au oprit din a evolua undeva prin clasa a VI a, când au ajuns singuri la concluzia că pot să bea alcool și făra să știe carte. Știe să se semneze, e de ajuns! La ce plm să mai citească și cărți? Oricum nu-l ajută la nimic și-l plictisesc îngrozitor dacă nu au poze. Este unul din motivele pentru care au succes tabloidele gen Can-Can sau Libertatea. Păi să nu vadă țăranul un fotbalist sau o bucată de țâță? Ce e aia o înșiruire de litere fără poze?!… Cu ce-l ajută pe el să supraviețuiască? Când își bate nevasta, doar nu-i recită din Eminescu! E mai eficient să dea maneaua cu Guță la maxim ca să nu se audă țipetele. Sunt pline satele românești cu oameni de genul ăsta. I-am văzut în perioada asta, când a ieșit troscăul și toți sunt „tulburați”. Bărbați bengoși, cu păr pi chept, băi! Au luat cu toții o pauză de câteva zile ca să vină la oraș și să se închine la moaștele Paraschevei.
Dar să nu deviem de la subiect.
Revenind la pelerini, trebuie să știți că ăștia se împart în două categorii: ăia habotnici și ceilalți, mult mai habotnici. Ăștia din urmă sunt efectiv cretini. Vin la moaște cu cel puțin două zile înainte ca să prindă rând. Stau zile și nopți în ploaie și frig pentru că așa au auzit ei că se mântuie mai bine. Trebuie să sufere pentru asta. O adevărată golgotă. Plm!… Când le vine rândul încep să pupe și să lingă efigia de pe catafalc lăsându-și balele și microbii pentru ăla din spatele său care-i urmează. Dacă-l întrebi de e sănătos ce face, o să-ți spună că nu e absolut nicio problemă, deoarece e sfințită. Și doar pentru că el crede că e sfințită, e clar că nu se pot transmite nici boli. E super ”safe”. WTF?… Ha?… Neam de primitivi! Acum serios! Cât de bou trebuie să fii să crezi așa ceva? Doar pentru că popa ”garantează” că e sfințită, asta înseamnă că nu transmite microbi? Heloooo!… Suntem în secolul XXI. Dacă întrebi pe orice babă cine a fost Sf. Parascheva, o să ridice inevitabil din umeri și o să-ți spună că nu știe. Pe ea n-o interesează aspectele astea. Așa e tradiția. Trebuie să se închine și să bălească moaștele, pentru că Sfânta face minuni. Îi vezi pe toți cum ating de raclă tot felul de lucruri personale în speranța că o să se molipsească de har și de noroc. A-propos, am văzut pe unul la tv cum mângâia catafalcul cu ceva ce părea a fi lenjerie intimă. WTF?… Păi ce căcat minune mai aștepți, când la vârsta ta nici viagra nu te mai ajută?
Genul ăsta de creștini ortodocși mă scot din sărite. Ăștia-s imbecilii care încă susțin că pamântul este plat, iar Papa de la Roma este trimisul Satanei. Că ortodoxia este singura religie care ne va duce pe toți spre mântuire. Pentru că așa a citit el (creștinul) în ”cele sfinte”. Am cunoscut personal pe unul din specia asta. Bașca, mai era și dascăl într-o biserică. Este genul de credincios care se simte sigur de mântuire, mănâncă de post și se roagă des. Sărută de cel puțin două ori mâna popii, doar ca să fie sigur că cineva de sus l-a văzut. Nu contează că toată viața a fost un bețiv și-un curvar, acum s-a mântuit, iar această autosuficiență îi va garanta implicit și un loc în Rai. Omul chiar crede că crede. (lol!…)
Ipotetic vorbind, eu, dac-aș fi D-zeu, tocmai cu oameni de genul ăsta m-aș ”distra”. Pentru ca fiind atotputernic, chiar nu aș avea nevoie de sclavi care să-mi slujească nevoilor mele. Și asta pentru că eu nu am nevoi. Sunt atotputernic. Din contră, m-aș bucura să văd că propria mea creație gândește, își pune probleme, într-un cuvânt, evoluează. Chiar n-aș avea nevoie de pupincuriști retardați și oligofreni.
Pe genul ăsta de oameni aș face experimente. I-aș aduna în grupuri de câte 666 de indivizi (fără nicio semnificație anume, ci doar să-i umplu de confuzie ) și i-aș plesni peste meclă cu Coranul (vax cacofonie! ) până se integrează absolut în hinduism. Le-aș vorbi din Confucius, i-aș familiariza cu tainele Buddhiste și dogmele Taoiste. Intre două reprize de bătăi, le-aș recita din E.A. POE pe o muzică de BACH, asta ca să înțeleagă că privitul la OTV și Diaconescu nu face bine la ”mansardă”. Seara, înainte de culcare, în loc de Biblie i-aș pune să citească ”Istoria Religiilor” a lui Eliade. După câteva zile de ”tratament” i-aș întreba dacă au atins Nirvana. Dacă nu, ciclul se reia. Dacă da, le spun că mint, deoarece am avut o viziune în care chakra 4 nu era atinsă de meandrul concretului. Prin urmare, ciclul se reia! Și tot așa până realizează țăranul că e om și nu un sfânt cu stimă de sine.
Să nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt un nihilist! Chiar nu sunt. N-am nimic împotriva credinței. Fiecare om e liber să creadă în ce vrea el, poate să aibă câți prieteni imaginari vrea. Nu-i stres! Însă, când un ”enoriaș” din ăsta cu pretenții de profund ține morțiș să-ți explice ție cum stă treaba cu ortodoxia, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să-l stropești cu zeamă de caterincă. Pentru că eu, unul, nu mă las deloc impresionat de idealuri sfinte sau de citate din Biblie. Și nici de ”minuni”.
Suntem un popor de neisprăviţi. E clar! Am demonstrat-o încă odată, la inaugurarea a ceea ce se dorea a fi cel mai impunător stadion de fotbal din România. După ce am băgat (şi noi, că suntem contribuabili, da?…) 230 milioane de euroi în construcţia stadionului, o vinit, în fine, şi ziua inaugurării. Meci de calificare cu Franţa, după ce argentinienii lui Messi ne-au dat reject. Pătrunşi de conştiinţă civică precum maneliştii de chefuri, românii au mers cu mic, cu mare, la meşi. Ce s-o mai lungim, sărbătoare mare, dom’ le! Toată suflarea românească s-a pregătit pentru eveniment. Başca, dupa meci trebuiau să fie şi artificii, dar s-au hotărât mai marii cârmuitori ai federaţiei să nu le mai aprindă, pentru că nu ştiau rezultatul final. Şi nici ce sărbatoresc: ori inaugurarea arenei, ori ratarea calificarii la turneul european. Aşa c-au lasat-o mai moale cu artificurile, tocmai pentru a evita un moment penibil. Însă de momente penibile tot nu am scăpat. Şi n-o să vorbesc aici de calitatea jocului goleatorilor noştri (pentru că nu mă aşteptam la altceva), ci de calitatea gazonului.
După cum a zis cândva un bou din popor, tulburat de dureri în bucutze şi lipsă de chef de muncă, ”lunea nici iarba nu creşte”. Însă, se pare că nici marţea nu-i prieşte ierbii româneşti. Pentru că, dupa fix 10 minute şi 34 de secunde de meci anost, terenul era deja impracticabil. Ei, să nu te … pardon, pe tine de râs? Carevasăzică, stadion superb, cu tribune sexos aranjate, cu restaurante cochete şi tăt felu’ de facilităţi, dar cu un gazon de ziceai că-i tarla pregătită pentru culturile de toamnă. Nu-i mai mare râsu’ ? Eu cred sincer că singurul vinovat e Bănel Nicoliţă. Păi nu ne spuneau de atâtea ori comentatorii:” Bănel ară în lung şi-n lat!…”. ‘Ete că de data asta a luat-o în serios şi a băgat ceva brazde la gazon.
Aşadar, pe cale de consecinţă deducem că firma lui Oprişan (cea care a pus gazonul nisipul şi la meciul România-Danemarca în 2003) nu are nicio vină. Ba chiar au şi explicaţii: ”Rădăcina gazonului nu a crescut suficient şi nu s-a fixat în sol, din cauza condiţiilor meteo.” Zi, să mori tu! Dar de irigaţii nu s-a auzit. Din câte ştiu eu, arabii au terenuri impecabile, iar acolo nu plouă niciodată. Numa’ zic! Şi uite aşa ni se serveşte sictir elaborat cu atitudine cancistă. Adică, omul a încercat un şmen. Dacă ieşea… bine! Dacă nu, tot bine. Trebuie să fii un mare bou în viaţă să nu-ţi treacă prin sinapsă ideea că Oprişanele sunt mână în mână cu oamenii cordiţi puternic din federaţia de fotbal: Sandu, Lupescu, Dragomir etc. În cel mai rău caz nu-şi încasează banii, urmând ca deficitul de imagine să-l repare cine-o vrea. Că doar nu era stipulat în contract (deficitu’). Iar pe noi, restul, oricum nu ne interesează imaginea. Haidi, bre! Astea-s treburi occidentale, capitaliste. Ce treabă avem noi? Auzi!… să discutăm de ruşine în România!… în democraţia noastră lăbărită.
Cât despre intonarea Imnului Naţional… aferim, băi! Să modifici tu (Marcel Pavel – manelist tulburat cu pretenţii de tenor) versurile, doar ca să nu se interpreteze ca fiind o imixtiune a Băselului, înseamnă nu doar să fii cretin, ci să te bântuie nevoia de a te şi mândri cu asta. Imnul Naţional este poezia unde nu există critică literară, idiotule! Oriunde, în orice ţară. E un simbol şi trebuie tratat ca atare. Însă România a devenit ţara unde oricine îşi permite să se joace cu simbolurile naţionale.
Şi atunci, de ce să ne mai mire!… Ăştia sunt! Nişte neisprăviţi, dă-i dracu’!…
Pentru că pupincurismul şi japca la români, iz forevăr, băi!
P.S.: Decât să ne agităm neuronii, mai bine să ascultăm un cântecel adecvat, în ton cu gazonu’
Autogara Lampugnano. Milano. Italia. Am terminat sejurul în Italia. Ne întoarcem acasă, în ţară. Eu şi prietena mea. Restul concediului plănuim să-l petrecem în Braşov. Autocarul trage zgomotos pe peron. Vine de la Marsilia, plin de români. Urcăm şi noi.
Autocar tern, cu tapiţerie nespălată de luni de zile. Răpciugos. Năduşeală. Miroase a ciorapi şi a transpiraţie. Multă transpiraţie.Tipic românesc. Pornim la drum. În autocar, oameni de tot felul. Oameni ce se întorc în ţară de la muncă, de prin Europa. În dreapta mea un Nea Caisă cu tatuaj de puşcariaş desface o bere la doză. E cald. E prea cald. Omul se răcoreşte. La două scaune mai in faţă, o piţi ordinară ascultă manele la căşti de pe mobil. Autocarul înghite kilometri. Pe autostradă. Peisaj oarecum plicticos. Case frumos aranjate se succed cu repeziciune pe lângă noi. Câmpuri cultivate flanchează de o parte şi de alta autostrada.
Dupa câteva ore de mers mi se face de o ţigară. Mă întreb când opreşte şoferul pentru o pauză. Anunţă în microfon o escală la Verona pentru a mai lua pasageri. Bun aşa. Într-un final ajungem. Un el şi o ea aşteaptă liniştiţi autocarul. Sunt români. Îi recunoşti de la o poştă. Au două trollere mari. Probabil suveniruri: 20 kg detergenţi, 13,7 kg de paste, 34 pachete de cafea şi lanţuri de aur mai groase decât parâma de la vapor. Că-s mai ieftine în Italia. Şi în ţara la noi nu gaseşti aşa ceva! Îi văd de la geam. Ea, o vadană opulentă şi dizgraţioasă, plină de aur. Cred că are vreo kilă pe ea. Vorbeşte la telefon. Vorbeşte tare şi strident, ca s-o audă toţi din jur: ” Da. A venit. Da. Te mai sun când intru în ţară, că am minute. Pa, pa! Te pup!” Ea urcă. El rămâne. Rămâne să muncească în continuare în Italia. Probabil undeva în construcţii. O sărută, vădit scârbit, pe scara autocarului. Hmm!… Complicat! Termin ţigara. Plecăm mai departe.
Din nou năduşeală. Transpiraţie. Aerul condiţionat nu face faţă. Madam Ciozvârtă vorbeşte iar la telefon. Din nou opulent. Strident. Enervant. Şi-a sunat restul de neamuri să le anunţe că se intoarce în ţară. Nea Caisă de lângă noi îngână o înjurătură molfăită printre gingii. Probabil adresate ”doamnei”. Scârbit, îşi mai desface o doză de bere şi-şi vede de treabă.
Mergem de ceva ore bune. Se face noapte. Cei mai mulţi dorm. Eu nu reuşesc. Privesc pe geam. Văd Ljubljana noaptea. Frumos oraş. Trecem in Ungaria. Budapesta m-a impresionat. Sincer! Ieşim din capitala etnicilor noştri şi ne îndreptăm spre graniţă. Oprim la un popas. La o benzinărie apropiată, intrăm să ne aprovizionăm cu apă, sucuri şi sandviş-uri. Cei din magazin ne privesc ca pe nişte infractori. Deh, suntem români! Cred că experienţele anterioare îi fac să fie vigilenţi. Unguru’ mă tratează de sus. Port o discuţie mai lunguţă cu el în engleză. Îmi reuşeşte gentleman-eala! Vădit, se mai linişteşte. 1-0 pentru gentleman-eală!… La plecare îmi spune ceva în maghiară. Intuiesc ce, după chicoteala colegului său. Aşa că-i transmit şi eu un calduros “Ba pe-a mă-tii!”. ‘Dragostea’ dintre noi si unguri a învins încă odată! Păcat!
În fine, spre dimineaţă trecem vama. Suntem în ţară. Nimic spectaculos, de altfel. Începi să simţi din plin reţeta românească de asfalt solubil. Totul se transformă în jur. De la peisajele cu pet-uri de pe marginea şoselei, până la oameni şi locuri. Nimic nu mai e la fel cu ce ai văzut până atunci. Ajungem în Deva. Paralel cu autocarul, o haită de câini ne face primirea în autogară. Plus cerşetori de tot felul. Care mai de care mai chinuiţi. Aici era locul unde câinii erau la concurenţă cu cerşetorii (cacofonie colorată). Am fost nevoiţi să schimbăm autocarul (deoarece al nostru nu mergea spre Braşov), cu unul ce venea de la Madrid. Tot cu români întorşi în ţară. Ne-am zis că mai rău decât am călătorit până acum, nu avea cum să fie. Dar n-a fost aşa. Întotdeauna e loc de mai rău. În acest autocar mirosul de jeg şi de nespălat era şi mai pregnant. Mirosuri amestecate. Rahat, transpiraţie, ciorapi şi parfum scump. Oameni de tot felul, certaţi dintotdeauna cu apa şi săpunul. Oameni proveniţi din locuri cu aere de mahala eternă, atât după port, cât şi după limbaj. Pe culoar pachete şi sacoşe de rafie. Gălăgie, ţipete, râsete. Înjurături. O ţigancă se înjură cu o puştoaică machiată strident, cu buricul gol. E fiică-sa. Cealaltă ţigancă îşi ceartă tot timpul puradelul. Apoi îi schimbă scutecul. De acolo vinea mirosul de rahat! În fundul autocarului e chef. Se asculta Guţă şi Salam. Plm. S-au desfăcut sticlele de bere şi rachiu. Pute a băutură ieftină. A transpiraţie. A jeg de tot felul. Se ţipă, se fac mişto-uri de tot căcatul. Nouă nu ne rămâne decât să facem un recurs la ginecologie, adică să-i băgăm în mă-sa!
Plecăm mai departe. Noi cu nervii solicitaţi la maxim, ceilalţi cu alcoolemia în erecţie. Un basarabean de lângă mine cu o faţă nereuşită şi carismă de cocalar, îmi întinde o sticlă de rachiu. Îl refuz. Prilej pentru el de candide perplexităţi. ”Adică nu beau? Ţuică de cazan, şi eu nu beau?” Mi-e total indiferent. Idiotul nu se supără. Bea singur mai departe. Nu înţeleg această legătură indisolubilă dintre ţăran şi băutură! Încep discuţii intelijente despre manele. Gusturi şi gusturi. Una dintre ţigănci către fiică-sa: ” Zi tu, fată, ce-ţi doreşti când o sa fii mare?” Sărăntoaca răspunde: ” Să am bani mulţi, mulţi. Să fiu ca Salam de bogată. Să-mi iau Q7 şi iaht” (dialog reprodus întocmai). Ziceri de duh tăvălite prin talazul creierului. Pentru că ăsta e nivelul. Zero. Canci inteligenţă. Oameni cu neuronul tulburat şi aspiraţii ”complicate”.
Deficitul de inteligenţă este compensat abundent de un tupeu gros. Nu există nici măcar urmă de ruşine. Ţigăncile povestesc în gura mare despre futai. Futai pe bani. Carevasăzică, curvăsăreală. Discuţii şi povestiri cu lux de amănunte despre ”clienţi” din toată lumea. Este de-a dreptul halucinant. Până şi obosiţii din spatele autocarului s-au oprit din chef să asculte poveştile curvelor. Poveşti pline de tărie testiculară. Îmi repugnă aceste discuţii infecte. Curve ieftine cu moravuri uşoare, ce se mulţumesc cu ”dixtracţii” şi felaţii. Siderarea şi greaţa au dat năvală peste noi. Şoc şi scârbă. Un întreg inventar al abjectului, al decadenţei sociale. Lângă una dintre ţigănci, o copiliţă de vreo doi ani plânge şi se agită continuu. I se citeşte în ochi lipsa de afecţiune. Mă uit către ea şi-i captez atenţia. Se opreşte din plâns. Mă priveşte. Zâmbeşte. Îi fac din ochi. Îmi zâmbeşte din nou, dulce, suav. Îmi vine s-o iau în braţe şi să mă joc cu ea. Dar ceva mă opreşte. Nu!… Mai bine, nu!… Datorită ţigăncii nu fac niciun gest. Simt cum laşitatea mă face părtaş la drama acestui copil. Un copil frumos, dar lipsit de afecţiune maternă. Trist. Oare ce viitor va avea acest copil?
Mai avem puţin până la destinaţie. Suntem de două zile pe drum. Nu mai putem. Abia mai rezistăm. Încerc să dorm. Nu pot. Imaginea copilului nu-mi dă pace. În autocar se ţipă, se urlă, se râde, se ascultă manele. La maxim. Cheful e în toi. Îmi jur că n-o să mai călătoresc niciodată cu autocarul. Mă uit pe geam. Frumoasă ţară avem! Păcat că-i locuită de români. Pe traseu văd alte autocare cu “deportaţi” ce pleacă spre Europa. Alţii se întorc “acasă” în Italia, Franţa, Spania. Că aşa se parveneşte acum: “acasă”. Şi-au terminat concediul în ţară şi se întorc la muncă. Unii într-un sens, alţii in celălalt. Lume multă, oameni puţini! Asta e!
Spre seară, autocarul trage într-o gară ternă şi mohorâtă din Braşov. În sfârşit, am ajuns!
În loc de concluzie.
România este ţara în care majoritatea oamenilor înţelege democraţia numai pe ritmuri de manele şi se serveşte libertate numai la sticlă, stropită din plin cu prost gust/ mitocănie. Iar cât timp vom fi reprezentaţi în afară numai de genul ăsta de “români”, vom rămâne mereu la curul Europei, inhalând totodată şi miresmele de rigoare.
Stăteam azi şi lecturam prin citire presa românească on-line de pe la noi ………………………….. (urmează o pauză pentru râs, deoarece asta de la noi nu este presă).
Sincer, vroiam să mă distrez căutând subiecte de caterincă şi ştiam sigur că nu voi fi dezamăgit. După fix 3,7 secunde de butonare, observ un titlu mare pe Realitatea.net: ‘‘Gigi Becali, amendat pentru că a jignit femeile”.
Şi odata am simţit cum mi s-au arcuit sprâncenele de mirare, pentru că, din câte ştiu eu, Gigi Becali nu jigneşte, fiind un om foarte onest, cinstit şi de bună credinţă. Plus că ştim cu toţii ce aichiu (n.a. IQ) ”ridicat” de cercopitec are (cu toate că s-ar putea să mă înşel… în privinţa cercopitecului)
Din start vă spun că mă pasionează subiectul Becali cam tot atât cât mă interesează cultivarea castanelor albastre cu puf striat şi sâmbure eviscerat din deşertul Atacama. Adică, aţi ghicit! Deloc! Ba pot să afirm ca îl plac pe Gigi Becali exact ca pe un supozitor. Par egzamplu, simpla pronunţie a numelui său mă face sa am trepidaţii intermitente la sfincter. Atât de mult îl plac!… Numa’ că de data asta am vrut să văd ce inepţii a mai scos demiurgu’. Drept urmare, am simţit nevoia să fac o intromisiune in problema cu pricina, aşa că am citit articolul.
Şi ce vad?!… Citez: ‘‘Dacă bărbatul înşală, femeia nu are voie să divorţeze. D-zeu a spus că bărbatul e bărbat şi femeia e curvă”.
Haida, bre, Jiji! Da’ chiar aşa? Păi cum să stea femeia cu un barbat curv? A?…
Se pare că la Jiji cuvintele ”păleşte”, măi! Sunt pline de sens şi de logică penetrantă. Aşa că citesc mai departe: ”Nu sunt adeptul înşelarii, să inşeli. Sunt adeptul să fii un om fidel. Şi ţineţi minte lucrurile astea: bărbatul care înşală e şmecher, iar femeia care înşeală este curvă”
Fascinant! Pfuăii!… Un text plin de bun sâmţ şi organ romanţios, elaborat de o minte puţină şi răvăşită. Pac-pac! M-aţi înţeles? Jiji, tată, eu am doar două nedumeriri la problema expusă de tine:
1.Ştiu că ai nevastă şi trei fete. Oare ele ce cred despre asta?
2. Să zicem că bărbatul înşală şi e şmecher, cum spui tu. Dar daca bărbatul înşală femeia cu un alt bărbat? Ai?… Se pune intrebarea: dacă eşti ghei’, mai poţi fi şi ”şmecher”, în acelaşi timp? ‘Ete un subiect la care te las să meditezi în linişte aşa cum vrea muşchiul tău striat.
Una peste alta, auzind aceste cuvioase vorbe de duh, CNCD-ul (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării), s-a autosesizat şi l-a amendat pe cioban cu 2000 lei, ştiindu-se faptul că excesele de becalism nu fac bine la metabolism şi la integritatea rectului. Cum a reacţionat Jiji, puteţi citi aici.
Mno, d’apăi dragă Jiji, eu atât îţi mai spun: Ia tu o apa de gură şi spală-te/taci mai des. Că prea ne-am săturat cu toţii de dejecţiile tale. Nu de alta, dar o să ţi se bălăngăne creieru’ şi-o să-ţi zdruncini şi mai tare neuronu’. Mai lasă-ne cu nevoia ta de reflecţii şi bâzdâcăreli. Pentru că, oricât ai vrea tu să devii ilustru, lumea simte nevoia să te trateze cu o lehamite cuviincioasă şi cu salivă. Punct!
Cât despre mas-media românească, aferim buey! Ei sunt singurii vinovaţi că acest tip de specimene există în viaţa publică. Ce cultură?!… Ce muzica?!… Nope. Becalisme, virinei, zavorance, manele!… Că astea se vând bine. Asta cere publicul, asta le dăm! Aceşti oameni sunt doar produsul nevoii de rating în detrimentul bunului simţ şi al valorilor reale.
Din câte ştiu eu, ziua de mâine vine şi fără să-i poarte cineva grija, nu? Aşa că nu-mi mai ramâne decât să citez din 2Pac : ” I don’t give a fuck!”
Chezâciocolo?
… și câte și mai câte!…
*&^%$#!^%^@$##$%!^&^&&**5%$$!&&**@*(…?”
Atât de mult le place copiilor desenul ăsta animat.
Ăla-i!
P.S. : Să aveți cu toții un an nou cu tot atâtea griji câte are și Tavi în momentul asta!
). Avem teatre, dar nu prea mai avem actori. Avem in schimb, muzică: Inna, Salam, Moga …….pff!…..( 
încă râd cu muci!). Avem învățământ. Chiar
) Hai să fim serioși! Tot tam-tam-ul ăsta cu vagabondajul câinilor există doar pentru că se scot sume frumușele din bani europeni. Asociațiile cu nume de căcat, gen Cuțu-Cuțu, doar învârt bani serioși. Le plac ălora câinii fără stapân, cam cât îmi place mie să respir sub apă sau să mă epilez cu drujba.
Adică o țigară și douaj de minute. Record personal! 
Ha?… Neam de primitivi! Acum serios! Cât de bou trebuie să fii să crezi așa ceva? Doar pentru că popa ”garantează” că e sfințită, asta înseamnă că nu transmite microbi? Heloooo!… Suntem în secolul XXI. Dacă întrebi pe orice babă cine a fost Sf. Parascheva, o să ridice inevitabil din umeri și o să-ți spună că nu știe. Pe ea n-o interesează aspectele astea. Așa e tradiția. Trebuie să se închine și să bălească moaștele, pentru că Sfânta face minuni. Îi vezi pe toți cum ating de raclă tot felul de lucruri personale în speranța că o să se molipsească de har și de noroc. A-propos, am văzut pe unul la tv cum mângâia catafalcul cu ceva ce părea a fi lenjerie intimă. WTF?… 
) până se integrează absolut în hinduism. Le-aș vorbi din Confucius, i-aș familiariza cu tainele Buddhiste și dogmele Taoiste. Intre două reprize de bătăi, le-aș recita din E.A. POE pe o muzică de BACH, asta ca să înțeleagă că privitul la OTV și Diaconescu nu face bine la ”mansardă”. Seara, înainte de culcare, în loc de Biblie i-aș pune să citească ”Istoria Religiilor” a lui Eliade. După câteva zile de ”tratament” i-aș întreba dacă au atins Nirvana. Dacă nu, ciclul se reia. Dacă da, le spun că mint, deoarece am avut o viziune în care chakra 4 nu era atinsă de meandrul concretului. Prin urmare, ciclul se reia! Și tot așa până realizează țăranul că e om și nu un sfânt cu stimă de sine. 
S-au desfăcut sticlele de bere şi rachiu. Pute a băutură ieftină. A transpiraţie. A jeg de tot felul. Se ţipă, se fac mişto-uri de tot căcatul. Nouă nu ne rămâne decât să facem un recurs la ginecologie, adică să-i băgăm în mă-sa!
Plus că ştim cu toţii ce aichiu (n.a. IQ) ”ridicat” de cercopitec are (cu toate că s-ar putea să mă înşel… în privinţa cercopitecului) 
